Strigătul cugetului în tăcerea ființei

    O cădere pe pământul gol si rece
De pe culmea unei amăgiri,
Dincolo de tot ce-i fad și trece,
Dincolo de mii de ispitiri...

Strigăt dintr-o entitate plină,
Din al conștiinței sanctuar,
Jinduind să scape din menghina
Dogmelor ce stabilesc hotar!

Strigăt viu, sfâșietor din mine,
Scos din alogenul dărâmat...
Reformează visele de mâine,
Dintru sufletul emancipat.

Totul meu din fiară și ființă
Integrează rostul meu aici,
Fără de concepții și credințe
Dincolo de visuri mari și mici.

Când se umple zarea de lumină,
Totul prinde sens și este clar,
Capătă-nțeles și profunzime
Doar când cade zidul de hotar!

Toți ar crede-n vrute și nevrute,
Că există suflet și un rai,
Și dorințe vii, dar nevăzute,
Scrise pe pereți de mucegai.

Când de foamete se moare lesne
Și din presupusă dragoste se nasc,
Se creaz-o ieftină poveste,
Care crapă lesne ca un vreasc.

Căci e plină lumea de confecții,
Reproduse după-nchipuiri,
Care ni s-au perindat prin lecții
Despre viață și despre iubiri.

Despre desfrânări și de modele
Am mai auzit de multe ori!
Cine le-a creat însă pe ele?
Și anticipatele valori?

Le-au creat mămicele, tăticii!
Preoții le propovăduiesc!
Politicienii sunt complicii!
Toți ca unul mintea ne-o sluțesc!

Mai lăsați poveștile deoparte!
Lumea e aici și moare azi!
Viața este o nescrisă carte
Și-absentând nu faci decât să arzi!

Imagine de pe: http://notquitejordan.tumblr.com/