In memoriam M.G.

E o toamnă ca toate toamnele…

Şi totuşi diferită total!

E prima toamnă-n care mi-aş fi dorit să-ţi spun

câte apusuri şi câte răsărituri

am întâlnit în tine.

Căci erai unitate de măsură

pentru toate fericirile şi toate amărăciunile,

fără de care aş fi putut fi,

dar aş fi fost alta…

Tu erai pământul meu-

în tine mi-am găsit rădăcinile

şi tot în tine mi-am găsit casa.  

Tot după ce tânjeam vreodată era:

drama ta, drama mea şi drama noastră-

o trilogie bolnavă şi complicată

şi, totodată, necesară precum aerul!

Dar cine s-ar fi gândit?!…

Căci e o toamnă ca toate toamnele,

dar esenţial de diferită,

pentru că este prima-n care nu voi fi prezentă

în scumpele momente de prezenţă a ta,

în care prezentul, de fapt, nu exista,

căci tu şi eu eram unica dimensiune!

Nici fricile mele acuma nu-şi mai au rostul!

Nici grijile tale nu-mi vor mai bate la uşă,

să-mi ceară ajutorul!

Nici glasul tău nu-mi va mai străbate receptorul!

Nici chipul tău nu-mi va mai mângâia ochii,

să-mi însenineze decorul,

în clipele când nu-mi pot lua zborul.

Doar vocea ta-mi va reveni ca ecoul,

reconstituind din cuvintele-ţi cândva rostite

cele mai scumpe veşnicii

de idei neordinare,

despre cum să fim doi oameni ordinari,

ca să plăsmuim o fericire extraordinară.

N-am apucat să-ţi spun că noi eram neordinari

trăind o fantezie extraordinară!...