Durerea de printre măști

,,Acum și aici”-

spunea cineva.

Însă te-aș întreba,

cum ai suporta,

când se întâmplă să pici,

iar durerea ta ar dura
aici, acum și pururea?
Și pot să afirm,
că nu oricând te poți repara,
pe ici și colo cârpind,
ca să devii mai puternic, cumva,
când viața te face infirm.

Căci un minut de durere,
oricât nu te-ai fi ostenit,

face mai mult decât 

un minut de plăcere
și uneori durează o vreme,

alteori necontenit -

ca un ecou pus pe ,,repeat”.

Și, de te-ndoiești,

poți să chibzuiești-

ai schimba un minut 
de durere,

ce doare extrem de mult,

pe unul de 
extremă plăcere?

Așa-i că-i de temut?

Și, când planifici să-mi zici, 

că orice necaz,
ori nedreptate, 

s-ar face spre bine cumva...

Mai repet-o odată, frate!
Deși, eu nu m-aș încumeta!

Mai repet-o acum și aici
pentru copiii ce mor de mici-

de cancer, nu de păcate,

pentru săracii,
care trăiesc cu frici -

de boală ori ger,

cătând cu ochii spre cer
și gurile înfometate,
nu că ar fi calici,
dar pentru că nu au
acces ori întâietate.

Indiferent de câte tratate

n-ai inventa,

oricum te complici

în iluzia ta
frumoasă și tonică,

dar, te rog, să-mi zici,

ai auzit cumva

să fie plăcerea cronică?

Pe când durerea- DA!

(Fotografie de Rocío Montoya)

Frumosul nu ne poate salva!

Frumosul ne va salva!

Apoi va zăcea o vreme,

în așteptarea inutilă

a remedierii ignoranței proaste,

după care va muri,

pentru păcatele noastre!
Cui îi va mai păsa?

Va muri pe neprins de veste

în mijlocul fuduliei și aroganței,

pe marginea frumuseții corporale de inflație,

sculptate prin clinici de estetică,

ce aruncă în pliscurile căscate

argumentele mult așteptate,

de dragul compensației.

Cum se poate?

Profitând de dorințele egocentrate

de a obține

cât mai lesne satisfacție,
cu preț de falsă identitate,

într-o lume, în care

adevărul și intențiile sincere

devin o raritate,

ce produce constipație

minților deja confiscate,

dornice în a-și suplini clipele,

nevrednic asistate
de ei înșiși,

cu vrednicie artificială.

Căci frumosul nu ne poate salva,

el - nici pe sine de noi,

la fel cum noi de noi înșine,
unii mascând neputința,

prin a se acoperi 

tot mai mult pe dinafară,

adăugând tot mai puțin la conștiință.

Alții rămân goi în afară
și suferă înăuntru de friguri, 

căci cată cu ochii
și cu auzul dibaci

și expiră prea multe gânduri,

prin cuvintele care
nu le sunt tuturora pe plac
și, ca să le mai taie din rânduri,

li se pune la gură capac,

iar pe ochi muștar-

cum ai îmbrăca pe piciorul murdar 

un papuc curat

și l-ai purta prin mizerie,
până e terminat,

ca să devină

cât mai nevrednic!

Numai bun de schimbat!

Cui îi pasă?

Căci multora le convine!
Ba chiar mai mult!
Le e pe plac!

(Fotografie de Rocío Montoya )