Un vis pe care-aievea mi-l doream
Se prefăcu în pulbere cernită
Şi-atunici, dar prea târziu, înţelegeam,
Că am trăit o viață irosită.
Mă afundam în visu-mi prea uşor,
La fel ca pasă în zări albastre,
Credeam într-un amor nemuritor
Şi-n fericirea sufletelor noastre.
Era un zbor cu farmec, pătimaş,
Era un zbor al gândurilor mele,
Zburam cu zel şi-n zborul meu trufaş
Mă înălţam cu visul printre stele.
Uitasem unde este lumea mea
Şi unde-mi părăsisem conştiinţa
Căci sângele în vene-mi clocotea,
Dar gându-mi evadase din fiinţă.
Şi mă-nălţam, mă înălţam semeţ,
Ca să ajung la porţile deschise-
Speram s-ajung la noul univers,
Credeam că al meu suflet îl găsise.
Dar dintr-odata m-am lovit de-un zid
Şi mi se risipea încet visarea...
Năvalnic mă curma acel sfârşit,
Nemilostiv îmi răpunea suflarea.
În unda suferinţei mă zbăteam...
Voiam să-mi vindec aripile frânte
Şi-n focul neputinţei mă ardeam,
Căci crunt lovea cu flamura-i fierbinte.
Iar mrejile prezentului real
Mă-nlăţuiau şi îmi curmau speranţa,
De-a mai vedea sărmanul ideal
Atât de pur și plin de siguranță!
Simţeam o febră aprigă şi-un jar,
Ce-mi invocau o grea dezamăgire,
Născută din al lumilor pojar-
Moravuri seci ce joac-o omenire.
M-am avântat în norul ireal…
Mi se părea avântul o scăpare.
Lovită de-al realităţii val,
Am înţeles, că e o eroare!
Şi-un vis pe care-aievea mi-l doream
S-a dovedit a fi o înșelare,
În jocul la-ndemână ce-l aveam
Dictat de-a omenirii provocare.
