Cu capu-n
pernă meditez
La primul meu
amor,
Tot încercând
s-abandonez
Nelecuitu-mi
dor.
Îmi amintesc
cum a-nceput
Amorul nostrul
mut-
Noi ne iubeam
atât de mult-
E de
neconceput!
Mai câte trame-am înfrunat
Tocmite de vrăjmași!
Iar noi docil
ne-am asumat,
Să fim doi pătimași!
Ne complăceam
fără tumult!
Cu-amorul ce
tăcea.
Chiar de ne
îndrăgeam ocult,
Oricine o știa.
Cu ochii tăi
nespus de calzi
Mă căutai mereu,
Eu, înfricată să nu
caz,
Zăceam cu
dorul meu.
Atâta vreme-am
îndurat
Noi împreună,
dar,
Cu suferinț-am
închegat
Amorul mut și-amar.
Tu, suflețelul
meu, smerit,
Ai renunțat
ușor,
A lumii mreajă izbutind,
Să-ți verse-n
suflet dor!
Și iată că te-ai
prins în jar,
Din nou
îndrăgostit,
De astă dată iar și iar
Și nimănui
ursit.
Dar curgeți,
lacrimi, curgeți voi,
Pentru un vis
uitat,
Cădeți în
pernă reci și moi
Pe idealul
spart.
Ai fost
cândva, ce dulce fu-i,
Tu, ideal
pictat
Din
florile-absolutului,
În mintea-mi
aranjat!
Mai
simt și-acum căderea lui,
Cum hăul îl
trăgea.
Și moartea
lui... și moartea lui...
Mai simt
durerea mea!
Amorul cel
negălsuit,
De boală și zăcut
Prin lume rea
l-am prigonit,
În rob l-am
prefăcut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu