Pe-acest tărâm steril
și mic
Cu ieftine principii
Trăiesc făr-a
putea-ndrăzni
Pe el să mă închipui.
Mă zbat cu sufletul
lihnit,
Luptând să scap în
pripă
De-acest scenariu,
parvenit
Cu pompă și risipă.
Când mă gândesc la
aste lumi
Și la prăpastii aste,
În care muzele
căzu-mi,
Gândirile albastre...
Când sufletu-mi
incinerez
Cu-a hăului jăratec,
Când n-am putere să
salvez
Idealu-mi hieratic...
Când mă afund apoi
tresar
Dintr-un stupid
crepuscul,
Unde ideile dispar,
Iar gândul e
minuscul...
Mă-ngemănez cu-n chin
funest
Și-mi strigă
disperarea.
Eu nu mai știu ce să
detest -
Ființa-mi ori
chemarea?
Pe ambele le
detestam,
Căci sunt de-aceeași
mumă,
Dar idealul ce-l
purtam...
El, nu era de humă!!!
Când sufletul meu e
secat
Și-i însetat de
vlagă,
Când sîngerează
ferecat
Al meu ochi și-a mea
plagă...
Când nu mai pot trăi
pierzând
Al sufletului file,
Baloane de săpun când
sunt
Telurice modele...
Când mă întorc
spre-al meu tărâm
Spre
universu-albastru
Și-ndrept privirea
mea, cătând,
Al muzei ochi
sihastru...
Eu nu doresc de a mai
ști
Ce zace dupa mine-
Un soare luce-n plină
zi,
Dar neștind pe cine!
Simt silă, frică și
amar.
Să-mi plâng acum de
milă?
Nu, este timpul să
răsar!
Nu să devin umilă!
Mă reântorc spre tine
fiu,
Al alinării mele,
Altcineva doresc să
fiu,
Decât sunt ei și ele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu