Dăruiți folclorului eternitate!

Lăsați în voie folclorul,

Să toarne generos cu ulciorul

Peste suflete noastre lihnite 

Cântări și grăiri iscusite,

Răsărite curat în câmpia
Pe care se întinde mândru via
Și-și desface cosițele fia.

Lăsați să trăiască folclorul,

Din care se naște falnic dorul,

Cu lacrimă și cu păsare,

Dând nădejde acolo unde răsare, 

Turnând din el cu găleata

Peste inimă de flăcău ori fată,

Ca să crească iubirea curată!

Înveșniciți, oameni, folclorul,

Cel ce face să fie brav feciorul,

Să răsune de cântec văile

Și în vatră să ardă sătui văpăile,

Să crească frumoase câmpiile,

Aurite de pleata grâielor,

Stropite cu zâmbetele copiilor!

Cinstiți, frații mei, folclorul

Ca pe maica care vă poartă dorul,

Ca pe-ale buneilor mâini brăzdate,

Sleite de-atâta muncă și zbuciumate,

Să ne construiască nouă cetate 

Din vrednicie și demnitate,

Nu odăi aurite și nu palate!

Îngrijiți, dragi surori, de folclor!

Povestiți copiilor care-i rostul lor!

Nu curmați duhul izvorului curat!

Nu frângeți turturica ce încă n-a zburat!

Lăsați pădurile nevătămate!

Dăruiți folclorului eternitate,
Iar sufletului vostru sănătate!

Durerea de printre măști

,,Acum și aici”-

spunea cineva.

Însă te-aș întreba,

cum ai suporta,

când se întâmplă să pici,

iar durerea ta ar dura
aici, acum și pururea?
Și pot să afirm,
că nu oricând te poți repara,
pe ici și colo cârpind,
ca să devii mai puternic, cumva,
când viața te face infirm.

Căci un minut de durere,
oricât nu te-ai fi ostenit,

face mai mult decât 

un minut de plăcere
și uneori durează o vreme,

alteori necontenit -

ca un ecou pus pe ,,repeat”.

Și, de te-ndoiești,

poți să chibzuiești-

ai schimba un minut 
de durere,

ce doare extrem de mult,

pe unul de 
extremă plăcere?

Așa-i că-i de temut?

Și, când planifici să-mi zici, 

că orice necaz,
ori nedreptate, 

s-ar face spre bine cumva...

Mai repet-o odată, frate!
Deși, eu nu m-aș încumeta!

Mai repet-o acum și aici
pentru copiii ce mor de mici-

de cancer, nu de păcate,

pentru săracii,
care trăiesc cu frici -

de boală ori ger,

cătând cu ochii spre cer
și gurile înfometate,
nu că ar fi calici,
dar pentru că nu au
acces ori întâietate.

Indiferent de câte tratate

n-ai inventa,

oricum te complici

în iluzia ta
frumoasă și tonică,

dar, te rog, să-mi zici,

ai auzit cumva

să fie plăcerea cronică?

Pe când durerea- DA!

(Fotografie de Rocío Montoya)

Frumosul nu ne poate salva!

Frumosul ne va salva!

Apoi va zăcea o vreme,

în așteptarea inutilă

a remedierii ignoranței proaste,

după care va muri,

pentru păcatele noastre!
Cui îi va mai păsa?

Va muri pe neprins de veste

în mijlocul fuduliei și aroganței,

pe marginea frumuseții corporale de inflație,

sculptate prin clinici de estetică,

ce aruncă în pliscurile căscate

argumentele mult așteptate,

de dragul compensației.

Cum se poate?

Profitând de dorințele egocentrate

de a obține

cât mai lesne satisfacție,
cu preț de falsă identitate,

într-o lume, în care

adevărul și intențiile sincere

devin o raritate,

ce produce constipație

minților deja confiscate,

dornice în a-și suplini clipele,

nevrednic asistate
de ei înșiși,

cu vrednicie artificială.

Căci frumosul nu ne poate salva,

el - nici pe sine de noi,

la fel cum noi de noi înșine,
unii mascând neputința,

prin a se acoperi 

tot mai mult pe dinafară,

adăugând tot mai puțin la conștiință.

Alții rămân goi în afară
și suferă înăuntru de friguri, 

căci cată cu ochii
și cu auzul dibaci

și expiră prea multe gânduri,

prin cuvintele care
nu le sunt tuturora pe plac
și, ca să le mai taie din rânduri,

li se pune la gură capac,

iar pe ochi muștar-

cum ai îmbrăca pe piciorul murdar 

un papuc curat

și l-ai purta prin mizerie,
până e terminat,

ca să devină

cât mai nevrednic!

Numai bun de schimbat!

Cui îi pasă?

Căci multora le convine!
Ba chiar mai mult!
Le e pe plac!

(Fotografie de Rocío Montoya )

Patogenia melancoliei

(Pictură: The Avenue- Claude Monet)

Ah, neobosiți poeți și pictori!

Știați că ne limitați nivelul de serotonină

de dragul frunzelor de toamnă

ce cad sfârșite la pământ?

Acolo unde sunt:

oameni - pentru serotonină,

ciocolată - pentru serotonină.

Acolo unde drumurile se împletesc

în drame interminabile și-absurde.

Acolo unde cea mai predictibilă dramă

și singura decepție programată

este dragostea-

în favoarea serotoninei

și totodată împotriva ei.

Acolo unde totul se combină

de dragul suferinței fericite

ori fericirii străine nesuferite.

Acolo unde un lucru nu îl poți schimba-

dragostea pe ciocolată,

când prima-ți arde nemilos serotonina!
Bat-o vina!

Acolo unde: s-au sfârșit

oamenii- pentru serotonină,

nu mai funcționează

ciocolata - pentru serotonină...

In memoriam M.G.

E o toamnă ca toate toamnele…

Şi totuşi diferită total!

E prima toamnă-n care mi-aş fi dorit să-ţi spun

câte apusuri şi câte răsărituri

am întâlnit în tine.

Căci erai unitate de măsură

pentru toate fericirile şi toate amărăciunile,

fără de care aş fi putut fi,

dar aş fi fost alta…

Tu erai pământul meu-

în tine mi-am găsit rădăcinile

şi tot în tine mi-am găsit casa.  

Tot după ce tânjeam vreodată era:

drama ta, drama mea şi drama noastră-

o trilogie bolnavă şi complicată

şi, totodată, necesară precum aerul!

Dar cine s-ar fi gândit?!…

Căci e o toamnă ca toate toamnele,

dar esenţial de diferită,

pentru că este prima-n care nu voi fi prezentă

în scumpele momente de prezenţă a ta,

în care prezentul, de fapt, nu exista,

căci tu şi eu eram unica dimensiune!

Nici fricile mele acuma nu-şi mai au rostul!

Nici grijile tale nu-mi vor mai bate la uşă,

să-mi ceară ajutorul!

Nici glasul tău nu-mi va mai străbate receptorul!

Nici chipul tău nu-mi va mai mângâia ochii,

să-mi însenineze decorul,

în clipele când nu-mi pot lua zborul.

Doar vocea ta-mi va reveni ca ecoul,

reconstituind din cuvintele-ţi cândva rostite

cele mai scumpe veşnicii

de idei neordinare,

despre cum să fim doi oameni ordinari,

ca să plăsmuim o fericire extraordinară.

N-am apucat să-ţi spun că noi eram neordinari

trăind o fantezie extraordinară!...

Divergent

Aveți un foc?

Să ardem azi câmpiile,

Pe care vor arde mâine viile,

Feciorii nevinovați și fiile,

Să nimicim definitiv al războiului loc!

Aveți un foc?

Să uscăm lacrimile vărsate

De cei ce-au rămas fără soră sau frate,

De mame schingiuite de-a copiilor moarte,

Ordonată de-a afaceriștilor joc!  

Dați-mi magia,

Să facem praf grămada de pietre

De pus la capul odraslelor devenite inerte,

 Pierdute-n neștire de dragul jertfei,

În numele ticăloșilor ce-și apără avuția!

Dați-mi magia,

Să nu mai fie nevoie de blesteme, 

De cei ce ne prostesc cu șmechere scheme, 

Purtând coroane și grandioase embleme,

De fiarele umane ce stârnesc urgia!

Dați-mi văzduhul,

Să-l curăț de mocirlă și fumuri,

Să-și facă păsările drumuri

După bunul lor plac, ne-ncurcate de tunuri,

De mașini murdare, ce le curmă duhul!

Dați-mi cuvântul!

Să-mi poată curge nestingherit gândul,  

Să nu fie nevoie să-mi aștept rândul

Și nu îmi puneți călușul, să-mi astupați cântul,

Când îmi controlați sub picioare pământul!
imagine de pe: https://www.pinterest.com/pin/248049891948220946/

Bântuială fără margini

Ce-i de făcut acum 

Dac-am pierdut la mii de tentative?

Ce-am face noi, oricum,

Când toate legile se dovedesc a fi neefective?

Ce să mai credem dar,

Când tot în ce-am crezut se anulează?

În ce să credem clar,

Când gândurile ce sunt incomode ferm se contestează?

Ce-avem a da din noi,

Contaminați de gelozie și de ură,

De sine tot mai goi,

Dar gurile- ticsite cu bârfeli și cu iscoditură?

Ce să simțim acum,

Când sufletele nu mai sunt la modă?

Cam ce-ai simți acum?

Dac-ai alfa că-ai devenit cuiva interimar-comodă? 

Să ne refacem cum,

De-a ne scăpa de toxica găoace?

Să ne întoarcem cum

De-a îndărătelea egoului bolnav ce se complace?