Mă simt ostenită și picur
Pe banca de lângă un lac
Și picură mut stropi de ploaie...
Privesc peste apă și tac.
Descopăr cum apa scânteie-
E recele-al ploii sărut
Și nuferii verzi fără floare
Se-nșiră pe apă tăcut.
E apa timidă, verzuie,
Și tremură, ca un voal;
Insecte roiesc pe deasupra-i
Și-i totul în jur hibernal.
Copacii înalți îmi insuflă
Idei despre tainic, etern,
Iar eu stau gândind tot cu gândul,
La tot ce-i crezut efemer.
Dar iată că ploaia-ntețește
Și cercuri se mișcă pe apă;
A lacului față lucește,
Copacii mai stau încă țeapăn.
Nici boare de vânt și nici zgomot,
Doar păsări arar triluind.
E-o pace și-o liniște sfântă
Și, iată... mă simt adormind.
Dar stropii năstrușnici de ploaie
Nu-ngăduie să mă destind!
Și-atunci mă ridic și-mi cerc păsul,
Un dulce sonet îngânând...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu