Realitatea nu e poezie, realitatea-i condiționat poetică

Realitatea nu e poezie.

Ea poate fi morbidă și patetică...

Oricum dorești în viziunea ta poetică,

Ce-și cată alinare în estetică,

Dar prea departe de a fi o feerie.

Realitatea nu e poezie.

E frică, e durere, nedreptate,

E...

Fratele înjunghiat de frate,

Femeia terfelită de patriarhate,

Copii iubiți deloc ori doar pe jumătate,

Hrăniți cu burgeri și cu comprimate,
Crescuți de doici și de minciuni televizate,
Copii ce cresc fără identitate,

Copii din case cu iubiri denaturate,

Din mituri sacre și iluzii formulate,

Copiii caselor de dragoste și de părinți private,

Copiii străzilor continuu bombardate,
Cu sânge și cu lacrimi împroșcate,
Artiști de târg cu mințile-ncuiate,

Șacali cu ,,merite” de șefi de state,

Bancnotocrați cu stări răstulburate

Dintru compulsia de-a ține lumea în captivitate,

Păduri măcelărite și furate,

Văzduh și ape bólnave, frustrate...

Realitatea nu e poezie, frate!

Realitatea nu e poezie.

E gălăgia minții poluate

Cu mituri și credințe viciate,

A stărilor mereu contrariate,

Care zădărnicesc in permanență armonia.

Imagini de pe: http://creativeanchor.com/ukrainian-banksy-street-art-by-sharik/

What should I wear today?

- What should we wear today?
- Nice brains, as usually. A matter of common sense.

- What shall we eat today?
- Patience, what else?

- What will we do today?
- Sacrifice our fragile brains for some flimsy ideals or our souls for some comfortable threats.

- To whom should we listen?
- To those whose words are empty, and those whose silence is so full of sense.

- What should we watch on?
- Those empty walls to understand the beginning, but constantly gaze into beauty for it to gaze back into us deep and intense.

- Where will we sleep today?
- On our sins, leaning on our hope.

- What should we expect for tomorrow?
- Despair, as always, eventually some dope.

- What should we do about that?
- Fuck off this planet, until the next illussion. How else can we cope?

(Photo Credit: Alexandra Bochkareva)

Dăruiți folclorului eternitate!

Lăsați în voie folclorul,

Să toarne generos cu ulciorul

Peste suflete noastre lihnite 

Cântări și grăiri iscusite,

Răsărite curat în câmpia
Pe care se întinde mândru via
Și-și desface cosițele fia.

Lăsați să trăiască folclorul,

Din care se naște falnic dorul,

Cu lacrimă și cu păsare,

Dând nădejde acolo unde răsare, 

Turnând din el cu găleata

Peste inimă de flăcău ori fată,

Ca să crească iubirea curată!

Înveșniciți, oameni, folclorul,

Cel ce face să fie brav feciorul,

Să răsune de cântec văile

Și în vatră să ardă sătui văpăile,

Să crească frumoase câmpiile,

Aurite de pleata grâielor,

Stropite cu zâmbetele copiilor!

Cinstiți, frații mei, folclorul

Ca pe maica care vă poartă dorul,

Ca pe-ale buneilor mâini brăzdate,

Sleite de-atâta muncă și zbuciumate,

Să ne construiască nouă cetate 

Din vrednicie și demnitate,

Nu odăi aurite și nu palate!

Îngrijiți, dragi surori, de folclor!

Povestiți copiilor care-i rostul lor!

Nu curmați duhul izvorului curat!

Nu frângeți turturica ce încă n-a zburat!

Lăsați pădurile nevătămate!

Dăruiți folclorului eternitate,
Iar sufletului vostru sănătate!

Durerea de printre măști

,,Acum și aici”-

spunea cineva.

Însă te-aș întreba,

cum ai suporta,

când se întâmplă să pici,

iar durerea ta ar dura
aici, acum și pururea?
Și pot să afirm,
că nu oricând te poți repara,
pe ici și colo cârpind,
ca să devii mai puternic, cumva,
când viața te face infirm.

Căci un minut de durere,
oricât nu te-ai fi ostenit,

face mai mult decât 

un minut de plăcere
și uneori durează o vreme,

alteori necontenit -

ca un ecou pus pe ,,repeat”.

Și, de te-ndoiești,

poți să chibzuiești-

ai schimba un minut 
de durere,

ce doare extrem de mult,

pe unul de 
extremă plăcere?

Așa-i că-i de temut?

Și, când planifici să-mi zici, 

că orice necaz,
ori nedreptate, 

s-ar face spre bine cumva...

Mai repet-o odată, frate!
Deși, eu nu m-aș încumeta!

Mai repet-o acum și aici
pentru copiii ce mor de mici-

de cancer, nu de păcate,

pentru săracii,
care trăiesc cu frici -

de boală ori ger,

cătând cu ochii spre cer
și gurile înfometate,
nu că ar fi calici,
dar pentru că nu au
acces ori întâietate.

Indiferent de câte tratate

n-ai inventa,

oricum te complici

în iluzia ta
frumoasă și tonică,

dar, te rog, să-mi zici,

ai auzit cumva

să fie plăcerea cronică?

Pe când durerea- DA!

(Fotografie de Rocío Montoya)

Frumosul nu ne poate salva!

Frumosul ne va salva!

Apoi va zăcea o vreme,

în așteptarea inutilă

a remedierii ignoranței proaste,

după care va muri,

pentru păcatele noastre!
Cui îi va mai păsa?

Va muri pe neprins de veste

în mijlocul fuduliei și aroganței,

pe marginea frumuseții corporale de inflație,

sculptate prin clinici de estetică,

ce aruncă în pliscurile căscate

argumentele mult așteptate,

de dragul compensației.

Cum se poate?

Profitând de dorințele egocentrate

de a obține

cât mai lesne satisfacție,
cu preț de falsă identitate,

într-o lume, în care

adevărul și intențiile sincere

devin o raritate,

ce produce constipație

minților deja confiscate,

dornice în a-și suplini clipele,

nevrednic asistate
de ei înșiși,

cu vrednicie artificială.

Căci frumosul nu ne poate salva,

el - nici pe sine de noi,

la fel cum noi de noi înșine,
unii mascând neputința,

prin a se acoperi 

tot mai mult pe dinafară,

adăugând tot mai puțin la conștiință.

Alții rămân goi în afară
și suferă înăuntru de friguri, 

căci cată cu ochii
și cu auzul dibaci

și expiră prea multe gânduri,

prin cuvintele care
nu le sunt tuturora pe plac
și, ca să le mai taie din rânduri,

li se pune la gură capac,

iar pe ochi muștar-

cum ai îmbrăca pe piciorul murdar 

un papuc curat

și l-ai purta prin mizerie,
până e terminat,

ca să devină

cât mai nevrednic!

Numai bun de schimbat!

Cui îi pasă?

Căci multora le convine!
Ba chiar mai mult!
Le e pe plac!

(Fotografie de Rocío Montoya )

Patogenia melancoliei

(Pictură: The Avenue- Claude Monet)

Ah, neobosiți poeți și pictori!

Știați că ne limitați nivelul de serotonină

de dragul frunzelor de toamnă

ce cad sfârșite la pământ?

Acolo unde sunt:

oameni - pentru serotonină,

ciocolată - pentru serotonină.

Acolo unde drumurile se împletesc

în drame interminabile și-absurde.

Acolo unde cea mai predictibilă dramă

și singura decepție programată

este dragostea-

în favoarea serotoninei

și totodată împotriva ei.

Acolo unde totul se combină

de dragul suferinței fericite

ori fericirii străine nesuferite.

Acolo unde un lucru nu îl poți schimba-

dragostea pe ciocolată,

când prima-ți arde nemilos serotonina!
Bat-o vina!

Acolo unde: s-au sfârșit

oamenii- pentru serotonină,

nu mai funcționează

ciocolata - pentru serotonină...

In memoriam M.G.

E o toamnă ca toate toamnele…

Şi totuşi diferită total!

E prima toamnă-n care mi-aş fi dorit să-ţi spun

câte apusuri şi câte răsărituri

am întâlnit în tine.

Căci erai unitate de măsură

pentru toate fericirile şi toate amărăciunile,

fără de care aş fi putut fi,

dar aş fi fost alta…

Tu erai pământul meu-

în tine mi-am găsit rădăcinile

şi tot în tine mi-am găsit casa.  

Tot după ce tânjeam vreodată era:

drama ta, drama mea şi drama noastră-

o trilogie bolnavă şi complicată

şi, totodată, necesară precum aerul!

Dar cine s-ar fi gândit?!…

Căci e o toamnă ca toate toamnele,

dar esenţial de diferită,

pentru că este prima-n care nu voi fi prezentă

în scumpele momente de prezenţă a ta,

în care prezentul, de fapt, nu exista,

căci tu şi eu eram unica dimensiune!

Nici fricile mele acuma nu-şi mai au rostul!

Nici grijile tale nu-mi vor mai bate la uşă,

să-mi ceară ajutorul!

Nici glasul tău nu-mi va mai străbate receptorul!

Nici chipul tău nu-mi va mai mângâia ochii,

să-mi însenineze decorul,

în clipele când nu-mi pot lua zborul.

Doar vocea ta-mi va reveni ca ecoul,

reconstituind din cuvintele-ţi cândva rostite

cele mai scumpe veşnicii

de idei neordinare,

despre cum să fim doi oameni ordinari,

ca să plăsmuim o fericire extraordinară.

N-am apucat să-ţi spun că noi eram neordinari

trăind o fantezie extraordinară!...

Divergent

Aveți un foc?

Să ardem azi câmpiile,

Pe care vor arde mâine viile,

Feciorii nevinovați și fiile,

Să nimicim definitiv al războiului loc!

Aveți un foc?

Să uscăm lacrimile vărsate

De cei ce-au rămas fără soră sau frate,

De mame schingiuite de-a copiilor moarte,

Ordonată de-a afaceriștilor joc!  

Dați-mi magia,

Să facem praf grămada de pietre

De pus la capul odraslelor devenite inerte,

 Pierdute-n neștire de dragul jertfei,

În numele ticăloșilor ce-și apără avuția!

Dați-mi magia,

Să nu mai fie nevoie de blesteme, 

De cei ce ne prostesc cu șmechere scheme, 

Purtând coroane și grandioase embleme,

De fiarele umane ce stârnesc urgia!

Dați-mi văzduhul,

Să-l curăț de mocirlă și fumuri,

Să-și facă păsările drumuri

După bunul lor plac, ne-ncurcate de tunuri,

De mașini murdare, ce le curmă duhul!

Dați-mi cuvântul!

Să-mi poată curge nestingherit gândul,  

Să nu fie nevoie să-mi aștept rândul

Și nu îmi puneți călușul, să-mi astupați cântul,

Când îmi controlați sub picioare pământul!
imagine de pe: https://www.pinterest.com/pin/248049891948220946/

Bântuială fără margini

Ce-i de făcut acum 

Dac-am pierdut la mii de tentative?

Ce-am face noi, oricum,

Când toate legile se dovedesc a fi neefective?

Ce să mai credem dar,

Când tot în ce-am crezut se anulează?

În ce să credem clar,

Când gândurile ce sunt incomode ferm se contestează?

Ce-avem a da din noi,

Contaminați de gelozie și de ură,

De sine tot mai goi,

Dar gurile- ticsite cu bârfeli și cu iscoditură?

Ce să simțim acum,

Când sufletele nu mai sunt la modă?

Cam ce-ai simți acum?

Dac-ai alfa că-ai devenit cuiva interimar-comodă? 

Să ne refacem cum,

De-a ne scăpa de toxica găoace?

Să ne întoarcem cum

De-a îndărătelea egoului bolnav ce se complace?

Să ucizi o pasăre cântătoare

Să ucizi o pasăre cântătoare-

Să o tragi de aripa frântă mai spre tine

Și să o întrebi duios dacă o doare.

Să ucizi o pasăre cântătoare-

Să-i așezi la ureche drăgăstos o floare

Și să-i iei câmpul cu flori de sub picioare.

Să ucizi o pasăre cântătoare-

Să îi dai un grăunte pe zi , de mâncare

Și s-aștepți să-ți cânte ca de sărbătoare.

Să ucizi o pasăre cântătoare-

Să o vezi cum cerșește, frângându-și glasul

Și să o leși fără strop de lumină și soare.

Să ucizi o pasăre cântătoare-

Să îi spui vorbe frumoase, să-ți cânte frumos,

Iar după s-o scuipi, când zace și glas nu mai are.

Să ucizi o pasăre cântătoare-

Să îi pui coroană pe cap și pumnalul sub coastă

Și să o privești pe-ndelete cum moare...

Între ieri și mâine...

Bate ceasul ora patru!

Stau cu ochii în tavan,

Cât îi el în lung și-n latu'-

Parcă-ar fi un paravan,

Iară noaptea mea un teatru!

Ora șase în lumină

Se începe-a cuibări.

Fără somn, fără hodină,

Sobru prind a urmări

Tihna care se ruină.

Când se-apropie de nouă,

Mă ridic domol din pat.

Chiar de-i frig și chiar de plouă

Geamul larg îl las crăpat, 

Să înăbușesc ecoul.

Pe la doișpe-mi arde-a versuri.

Le arunc nervos pe foi,

Ca pe grabnice demersuri,

Să rezolve un război

De prejudecăți și sensuri.

Pe la trei se simte graba-

Graba unei înserări,

Când nu-i finisată treaba

Și se lasă cu mustrări

Să nu fi trăit degeaba...

Pe la șase cade pașnic 

Înserarea peste mine...

Totuși, nu-i atât de strașnic,

Iară ziua cea de mâne 

Nu mai vine ea năprasnic…

Când se face nouă, seara

Și începe-a se tihni,

Las ecoul, ca o fiară,

Să se fac-a năpusti,

Căci mi-i dor de dânsul iară!

Pe la unu-n plină noapte,

Stau cu ochii în tavan…

Număr gânduri, număr fapte

Prinse după paravan,

Între ieri și... mâine, poate...

Cert - că între ieri și mâine,
Din tot ce-am agonisit,
Numai clipa îmi rămâne,
Restu-i basm răsplăsmuit,
Prins în noapte, prins în mine...

Suflete la poarta mării

-Unde pasul ți se poartă,

Când te prăpădești în patimi?

-Spre a Mării largă poartă

Unde pot să curgă lacrimi!

-Unde-ți scapătă privirea,

Când absurdu-ți ia suflarea?

-Către Mare, spre neștirea

Ce-mi nemărginește zarea!

-Ce faci cu-al tău dor, măicuță,

Stai țintită-n clampa ușii? 

-Merg spre Mare-a mea fetiță,

Merg să număr pescărușii… 

Cine îți întinde-o mână,

Când ești singur-cuc pe lume?

Marea rece și salină,

Marea - fără rang și nume!

-Unde-ți cânți maestre vina,

Când norodu-și pierde vrerea?

-Cânt la mare, în surdină,

Ca să nu-i oprim tăcerea!

Apa mării zdruncinată

Se frământă-n albe spume,

De recife sfărâmată,

Undele să și le-adune.

Suferă și dă uitării...

Melnacolica-i tăcere,

Așternând pe fața zării

O albastră mângâiere…

Tulburată azi și mâine

Moartă ieri și vie azi!

Noi plecăm, dar ea rămâne,

Să înghită din necaz...

Imagine de pe: https://media.giphy.com

Privește, simți, ascultă, fii total!

Iertarea-i mai presus de toate!
Și nu-i nevoie de nici un proroc,
 Căci nu-i nimic specific la mijloc,
Iar fericirea are-ntâietate!

Iertarea-i una din mijloace
Și nu-i nevoie de-a te complica
Cu drame, pentru-a te condimenta,
Când poți obține liniște și pace.

Nu căuta în răzbunare lecuire,
Căci nu te poți ține morțiș de timp,

Când inima-ți se pierde galopând
Într-o necontenită ispășire.

Un leac sunt lucrurile simple,
Trecute uneori neobservat,
Dar care fac temeiul complicat,
Lăsând al vieții rost să se întâmple.

Mai zvârle câte-un foc musai,
Să ardă categoric și total
Al deznădăjduirilor voal,
Eliberându-ți inima de putregai!

Nu născoci ispite fără rost!

Măsoară-ntinsul sufletului tău,

Iar de găsești în jurul tău vreun rău

Nu-i căuta în tine adăpost!

 Privește, simți, asultă, fii total!
Un sulfet împăcat nu va cerși,
Dar tinde veșnic în a propăși.
Acesta-i scopul lui fundamental!

Imagine de pe: http://wanderlust.com/journal/author/helenwilliams/

Al resemnării epitaf...

Îți strânge, fata mea, aripile, 

Căci aerul din piept ți-a fost evacuat,

Iar zborul tău aici s-a terminat,

Pe locul unde-au fost înmormântate clipele 

De dăruire și amor descătușat!

Adună-n poala-ți amintirile,

Le-ndeasă bine ca pe-un inventar

Și lasă-le pe-al dragostei altar,

Abandonând neștirii toate amăgirile

Ca pe-un șirag de chițibușuri de cleștar.

Inspir-al resemnării epitaf!

Cu tălpile-ți călite, pe poteci

Înșiruite înaintea-ți reci,

Pășește cumpătat, ferind de pompă și taraf,

Căci craii deseori se reprezintă regi!

Inspiră liniște, inspiră cer,

Inspiră soarele și verdele de mai,

Inspiră viața, scumpă, ce mai stai?

Căci este singurul și e legalul tău reper

În care ai putea încredere să ai!

Discuții despre esențial...

Ai vrea să discutăm pe îndelete

Despre ceva ce e de-a dreptul important-

De cum femeile pot fi cochete,

De cum bărbatul e în stare-a fi galant?

De cum cochetăria se transformă

În monștrii cei de azi și cei de ieri,

De cum galanteria prinde formă

De replici brute, rânjete și de poveri?

Te-ai prins, că astea sunt de fapt nimicuri,

Ce se multiplică și-apoi se rătăcesc,

Asemeni unor pasagere ticuri,

Pe seama dominantelor ce se stârnesc?!

Să discutăm despre coroane aurite

De glorii și olimpice virtuți,

Ar fi niște discuții ipocrite,

Jignind copii cu talpa sângerândă și desculți!

Să spui o vorbă rea ori o insultă

Ar fi suficient de-mplinitor,

Atunci când știi că nimeni nu te-ascultă,

Dar vrei neapărat să fii dominator?!

Domniile-s extreme înrobinde,

Ce calcă în picioare volnicii,

Călare peste gurile flămânde,

Forțate-n a se complăcea-n zădărnicii.

Să stăm de vorbă despre mărunțișuri

De cum nu-mi vine pălăria, că-s urâtă...

De pudice trăsnăi prin ascunzișuri...

Ar fi probabil o idee reușită!

Ar fi frumos să discutăm despre ambiții,

Pe când se sting de cancer muribunzii,

Fără să stabilim hotare și condiții

Turnate cu duiumul prin perfuzii.

Ar fi mai mult de o discuție normală,

Să împărțim, poate-n tăcere, empatie

Unui sărac lipit de-o bancă goală,

Unui copil a cărui mamă nu e vie.

Să discutăm esențialul, dară,

De cum să nimicim indiferența

Și, pân' sfârșești maniacal țigara,

Să fim capabili să ne umplem cu prezența!

Imagine de pe : https://farm8.staticflickr.com