Toamna vieții

Când lacrima ploii îl doare,

Iar frunzele toamnei roiesc,

Gândirea-i ia drumul spre soare,

Dar vânturi sfârşitu-i vestesc.

Al vremii ecou mai răsună

Și geamătul timpului scurs;

Regretele curg și se-adună,

Iar filele vieții s-au dus...

Un suflet de om tot mai strigă

În urma avarului timp,

Cum strigă şi vântul de frică,

Supus de al toamnei destin.

El strigă c-o rugă ardentă,

Să vadă un nou răsărit,

Dar soarta, fiind incelmentă,

Îi lasă trecutul, atât!!!

Ca frunzele moarte-ale toamnei

Pluteşte şi viaţa funest ,

O viaţă de om scuturată,

Vândută pe-un suflet celest. 

 17.09.2002