E trist, că peste ale tale visuri,
El a pășit, trecând cu crudă nepăsare,
Și, glacial privind ca-n seci abisuri,
În ochii tăi, a tot sădit îndurerare.
Pe chipul lui se înșira minciuna;
Ai săi ochi, fără a-ncerca să te evite,
Priveau, jucând pe-a durității strună,
Caustic răscolind simțirile-ți rănite.
Privirea-i, ascunzând perfiditatea,
Încumetau să îți răpească din putință,
Ducându-ți mintea la infirmitate,
Ca o nefastă a iubirii consecință.
Simțirea lui deșeartă azi te-ngheață
Ca neângăduința gerului antarctic;
Rămâi doar tu, pierdută-n a iubirii ceață...
Atât de trist și neândemânatic!
Amară-ți e iubirea inclementă,
Al lui amor- hibrid , deși-i alura rară.
Lui îi rămîne vid și aparență
Și pata pusă de-a ta lacrimă amară.
Acuma știi că a trecut sorocul
Iubirii ce s-a scurs cupid ca prin clepsidră-
Poem sfârșit cu chinuri făr' de leacuri,
Durând cât frenezia cea efemeridă.
E trist să știi că dragostea râvnită,
Sădită dintr-un fir naiv de veșnicie,
Îngădiue de mărăcini a fi strivită,
Crescute din neadevăr și perfidie!
